Decizii ale Curtii Constitutionale

Publicat la 18-07-17

DECIZIA Nr.953 din 19 decembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

Publicată în Monitorul Oficial nr.53 din 23.01.2007

Ioan Vida - preşedinte Nicolae Cochinescu- judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă - procuror Benke Károly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de
Daniel George Subţirelu în Dosarul nr.7818/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 decembrie 2006 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având în vedere cererea autorului excepţiei de a depune
concluzii scrise, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art.57 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la 19 decembrie 2006.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 19 iulie 2006, pronunţată în Dosarul nr.7818/301/2006, Judecătoria
Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Daniel George Subţirelu într-un litigiu având ca obiect soluţionarea plângerii sale împotriva procesului-verbal de constatare şi
sancţionare a unei contravenţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 încalcă art.21 alin.(1) şi (2) din Constituţie,
art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
art.10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât, prevăzând depunerea plângerii contravenţionale la organul din care face parte agentul constatator, dă posibilitatea acestuia din
urmă de a nu înainta instanţei judecătoreşti plângerea. De asemenea, se arată că această
conduită a autorităţilor administrative în cauză este încurajată şi de faptul că textul de lege criticat
nu prevede nici o sancţiune în cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de lege.
Totodată, aceste dispoziţii nu îi conferă celui în cauză dreptul de a sesiza, în mod direct şi
nemijlocit, instanţele de judecată cu plângerea sa.
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată
este neîntemeiată. În acest sens, se arată că textul legal criticat nu încalcă accesul liber la
justiţie, numai instanţa de judecată fiind competentă a se pronunţa cu privire la plângerea contravenţională, organul administrativ la care se depune având doar obligaţia de a o înregistra şi
a o trimite spre soluţionare instanţei judecătoreşti. Se arată că organul din care face parte agentul
constatator are obligaţia, şi nu latitudinea, de a trimite plângerea, împreună cu dosarul cauzei, la
instanţă. În caz contrar, se apreciază că organul în cauză săvârşeşte un abuz, ceea ce atrage
răspunderea materială şi penală a persoanelor vinovate.
Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în opinia Guvernului, textul legal criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci, din contră, instituie
posibilitatea persoanei interesate de a se adresa instanţei de judecată. Numai instanţa de
judecată este competentă să soluţioneze plângerea contravenţională. Se mai apreciază că, în cazul în care organul administrativ competent îşi încalcă obligaţia de a trimite plângerea instanţei
judecătoreşti, cei vinovaţi vor putea fi sancţionaţi disciplinar şi chiar penal, chiar dacă aceste
sancţiuni nu sunt prevăzute în cadrul Ordonanţei Guvernului nr.2/2001.
În susţinerea punctului său de vedere, Guvernul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr.200 din 29 aprilie 2004.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se arată că textul criticat reprezintă o
normă de procedură adoptată potrivit art.126 alin.(2) din Constituţie şi asigură părţilor beneficiul
tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale menite să le asigure dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil. În susţinerea punctului său de vedere, Avocatul
Poporului invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr.200 din 29 aprilie 2004.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146
lit.d) din Constituţie, ale art.1 alin.(2), art.2, art.3, art.10 şi art.29 din Legea nr.47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.32 alin.(1) din
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001, aprobată, cu modificări şi completări, prin
Legea nr.180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.268 din 22 aprilie
2002, care au următorul cuprins:
„(1) Plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se
depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi
să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens”.
În susţinerea excepţiei sunt invocate prevederile art.21 alin.(1) şi (2) din Constituţie privind
accesul liber la justiţie, precum şi ale art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi ale art.10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind
dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:
Prin Decizia nr.200 din 29 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.490 din 1 iunie 2004, Curtea Constituţională a statuat că art.32 din Ordonanţa Guvernului
nr.2/2001 nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor interesate, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei. Această modalitate de reglementare reprezintă, potrivit art.126
alin.(2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti, opţiunea exclusivă a legiuitorului.
Spre deosebire de situaţia reţinută în decizia sus menţionată, Curtea constată că în cauza
de faţă se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că organul din care face parte agentul constatator ar putea să nu înainteze instanţei de judecată plângerea depusă împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Deşi textul legal
impune obligaţia şi nu latitudinea acestuia de a o înainta instanţei de judecată, totuşi, astfel cum rezultă din dosarul de faţă, deşi autorul excepţiei a expediat prin poştă plângerea sa la data de 27 aprilie 2006, organul din care face parte agentul constatator nu a înaintat-o instanţei. Concomitent cu această plângere, autorul excepţiei s-a adresat direct instanţei de judecată cu
plângerea în cauză.
Curtea reţine că primordial în analiza acestei probleme de constituţionalitate este faptul ca,
prin decizia pe care o va pronunţa, să se asigure accesul liber la justiţie al oricărei persoane. Astfel, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională
şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant,
prevederile art.21 alin.(1)-(3) din Constituţie. În cazul de faţă, obligaţia depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca şi condiţie de acces la justiţie, nu poate fi
justificată în mod obiectiv şi rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoştinţă de ea şi nu ar porni la executarea amenzii aplicate. Mai mult
decât atât, textul de lege criticat poate da naştere la abuzuri săvârşite de către agenţii organelor
administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau
disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiţie.
În sensul principiului constituţional instituit de art.21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie
şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, precizarea din
alineatul 2 al art.21, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. Din acest punct de vedere, textul criticat, prevăzând că „plângerea însoţită de copia de
pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul
constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens”, contravine textelor constituţionale enunţate mai sus, îngrădeşte accesul direct la justiţie,
atât timp cât nu prevede ca alternativă şi posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi la
instanţa de judecată.
În consecinţă, Curtea reţine că sunt încălcate prevederile art.21 alin.(1)-(3) din Constituţie
privind accesul liber la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale
art.10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Curtea mai reţine că, deşi art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/20001 instituie
norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiei şi că această modalitate de reglementare reprezintă,
potrivit art.126 alin.(2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor
judecătoreşti, opţiunea exclusivă a legiuitorului, care, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie
să ţină seama de prevederile constituţionale, neputându-le eluda, în exercitarea competenţei sale
în materie de procedură. În caz contrar, se încalcă prevederile art.1 alin.(5) din Constituţie,
potrivit cărora, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”.
Pentru toate aceste motive, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.32 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr.2/20001 este întemeiată, urmând să o
admită.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art.32 alin.(1) din
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt neconstituţionale.
Excepţia a fost ridicată de Daniel George Subţirelu în Dosarul nr.7818/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2006.