Decizii ale Curtii Constitutionale
Publicat la 18-07-17DECIZIA Nr.349 din 19 decembrie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.53 şi ale art.54 alin.2 din Codul familiei
Publicată în Monitorul Oficial nr.240 din 10.04.2002
Nicolae Popa— preşedinte
Costică Bulai— judecător
Nicolae Cochinescu— judecător
Constantin Doldur— judecător
Kozsokár Gábor— judecător
Petre Ninosu— judecător
Şerban Viorel Stănoiu— judecător
Lucian Stângu— judecător
Paula C. Pantea— procuror
Florentina Geangu— magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.53 şi 54 din Codul familiei, excepţie ridicată de Letiţia Juletecan, în nume propriu şi în numele fiicei sale minore, Czako Maria Livia, în Dosarul nr.3.042/2001 al Judecătoriei Alba Iulia.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 decembrie 2001, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 19 decembrie 2001.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 martie 2001, pronunţată în Dosarul nr.3.042/2001, Judecătoria Alba Iulia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.53 şi 54 din Codul familiei, excepţie ridicată de Letiţia Juletecan, în nume propriu şi în numele fiicei sale minore, Czako Maria Livia.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă următoarelor prevederi constituţionale:
— art.16 alin.(1) şi (2), prin crearea unei discriminări, pe planul drepturilor procesuale, între soţul mamei, respectiv mamă şi copil;
— art.26 alin.(2), deoarece „copilul rezultat din afara căsătoriei… este împiedicat să promoveze o acţiune prin care să dispună asupra constatării filiaţiei sale fireşti”;
— art.44 alin.(1), care consfinţeşte egalitatea între soţi, „prin aceea că numai soţul poate tăgădui paternitatea, deşi acesta este egal în drepturi cu soţia”;
— art.45 alin.(1), întrucât copilul este lipsit de posibilitatea de a răsturna prezumţia legală de paternitate, punând de acord situaţia de drept cu cea reală.
Judecătoria Alba Iulia, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia este întemeiată. Se arată, în acest sens că, în reglementarea actuală, ”persoana cea mai interesată în stabilirea statutului său şi a filiaţiei, copilul, nu are dreptul să pornească o asemenea acţiune”, iar „art.54 din Codul familiei înfrânge principiul egalităţii soţilor în familie, dând dreptul doar unuia dintre soţi să promoveze un anumit tip de acţiune, respectiv acţiunea în tăgada paternităţii”. Se mai arată că, deşi intenţia legiuitorului, în cazul stabilirii acestei prezumţii, a fost de a proteja copilul, „minorul trebuie să aibă dreptul de a-şi pune în concordanţă situaţia reală cu cea de drept”.
Potrivit dispoziţiilor art.24 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicază, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată numai în ceea ce priveşte dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei. Se arată în acest sens că „ este necesară intervenţia legiuitorului … pentru a se da o altă
reglementare acţiunii în tăgada paternităţii, care să fie în acord cu dreptul la respectarea vieţii familiale şi private, precum şi cu egalitatea între soţi”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.144 lit.c) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(1), art.2, 3, 12 şi 23 din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Prin încheierea instanţei de judecată, Curtea a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.53 şi 54 din Codul familiei, dispoziţii care au următorul conţinut:
— Art.53: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Dispoziţiile art.51 sunt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în prezentul articol.”;
— Art.54: “Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de soţ; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el.
Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
În toate cazurile, mama copilului va fi citată.”
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederilor constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (2), privind egalitatea în drepturi, art.26, referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art.44 alin.(1), privind familia şi art.45 alin.(1), privind protecţia copiilor şi a tinerilor. Aceste texte constituţionale au următorul conţinut:
— Art.16 alin.(1) şi alin.(2): ”(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;
— Art.26: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”;
— Art.44 alin.(1): „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”;
— Art.45 alin.(1): „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, astfel cum rezultă din motivarea cererii prin care a fost ridicată excepţia, autorul acesteia contestă constituţionalitatea prevederilor art.53 şi ale art.54 alin.2 din Codul familiei.
I. În ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art.53 din Codul familiei, în sensul că acest text ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (2), Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
În jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că principiul egalităţii implică un tratament juridic egal pentru toţi cetăţenii aflaţi în situaţii egale.
Întrucât însă nu s-ar putea susţine existenţa unei egalităţi între soţul mamei şi ceilalţi bărbaţi, din punctul de vedere care aici interesează, instituirea prezumţiei de paternitate în favoarea primului nu contravine dispoziţiilor art.16 din Constituţie.
Totodată Curtea constată că instituirea acestei prezumţii are puternice şi incontestabile raţiuni în ideea de protecţie a ordinii publice şi a bunelor moravuri, ceea ce face ca prevederile art.53 din Codul familiei, să nu contravină nici dispoziţiilor art.26 din Constituţie.
De asemenea, Curtea constată că prevederile art.53 din Codul familiei nu încalcă în nici un mod dispoziţiile art.44 alin.(1) şi ale art.45 alin.(1) din Constituţie, ci, dimpotrivă, constituie un adevărat reflex al lor, prezumţia pe care o instituie dând expresie, în mod adecvat, principiilor constituţionale consacrate de acestea.
Din cele arătate rezultă că excepţia de neconstituţionalitate a art.53 din Codul familiei este nefondată şi urmează a fi respinsă.
II. Cu privire la dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei, autorul excepţiei susţine că şi acestea contravin prevederilor constituţionale ale art.16 alin.(1) şi (2), privind egalitatea în drepturi, ale art.26 alin.(2), referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, art.44 alin.(1), privind familia şi ale art.45 alin.(1), privind protecţia copiilor şi a tinerilor.
Curtea reţine că invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.54 alin.2 din Codul familiei vizează dreptul constituţional la viaţa familială şi privată, reglementat ca atare în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, art.8 din această convenţie prevede că, „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Întrucât, urmare a ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu prevederile art.11 şi 20 din Constituţie, această convenţie a devenit parte a dreptului intern, se impune ca în examinarea excepţiei să se aibă în vedere prevederile sale, precum şi practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea şi interpretarea convenţiei menţionate.
Având a se pronunţa asupra faptului dacă interdicţia instituită de o lege naţională pentru femeia căsătorită, de a contesta prezumţia de paternitate a soţului său cu privire la copilul conceput în timpul căsătoriei, contravine art.8, mai sus menţionat, din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în sens afirmativ în cazul Kroon şi alţii împotriva Olandei.
În acest sens, prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, s-a statuat că „respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite cât şi dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva. De aici, chiar având în vedere marja de apreciere de care se bucură, Olanda a omis să garanteze petiţionarilor respectul faţă de viaţa de familie. Pornind de la aceasta, a avut loc o încălcare a art.8”.
Faţă de această interpretare şi aplicare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională apreciază că se impune o reconsiderare a jurisprudenţei sale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.54 alin.2 din Codul familiei (Decizia nr.78 din 13 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 20 decembrie 1995), urmând a constata că textul în cauză contravine prevederilor art.16 alin.(1), ale art.26, ale art.44 alin.(1) şi ale art.45 alin.(1) din Constituţie, aspecte în raport cu care excepţia de neconstituţionalitate a art.54 alin.2 din Codul familiei urmează să o considere ca fiind întemeiată.
Într-adevăr, consacrarea, prin dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei a dreptului la promovarea unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii prezumate doar în favoarea tatălui prezumtiv, cu excluderea mamei şi a copilului născut în timpul căsătoriei, în egală măsură titulari ai unui interes legitim în promovarea unei asemenea acţiuni, constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituţie.
Faptul, de necontestat că tatăl prezumtiv şi mama copilului pot avea şi, de regulă, au fiecare, o motivaţie proprie şi distinctă în răsturnarea prezumţiei de paternitate, nu poate fi reţinut ca un argument peremptoriu în justificarea regimului discriminatoriu instituit prin textul criticat. Esenţială din punctul de vedere care interesează aici este, dincolo de mobilurile particulare care pot fi diferite, raţiunea comună constând în asigurarea prevalenţei realităţii asupra ficţiunii. Or, potrivit unui principiu juridic de maximă generalitate, identitatea de raţiune impune identitate de soluţii.
Totodată prevederile art.54 alin.2 din Codul familiei, în măsura în care refuză recunoaşterea şi pentru mamă a dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii prezumate, contravin şi dispoziţiilor art.44 alin.(1) din Constituţie care consacră egalitatea dintre soţi ca unul dintre principiile pe care se întemeiază instituţia familiei.
Cu referire la dispoziţiile art.26 din Constituţie Curtea constată că, prin consacrarea monopolului tatălui prezumtiv în promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii prezumate, art.54 alin.2 din Codul familiei nu dă expresie exigenţelor alin.1 al textului constituţional, de a
ocroti viaţa intimă, familială şi privată, ci, dimpotrivă, relevă o imixtiune în aceasta, în măsura în care restrânge drastic posibilitatea de a conferi semnificaţie juridică unei realităţi biologice, făcând-o dependentă exclusiv de bunul plac al unei singure persoane, cu ignorarea intereselor legitime şi ale altor persoane.
Curtea reţine, de asemenea, că textul criticat contravine şi alin.2 al art.26 din Constituţie, în condiţiile în care nu recunoaşte şi copilului dreptul la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, împrejurare de natură să îi impună acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voinţa altuia, pe care este ţinut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acţiona în sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice, prin articolul constituţional mai sus menţionat, de a dispune de ea însăşi.
Curtea consideră că recunoaşterea, în favoarea copilului, a dreptului la acţiune în contestarea paternităţii prezumate, ca expresie a dreptului constituţional al oricărei persoane de a dispune de ea însăşi, nu este de natură să încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri şi, ca atare, nu reţine nici o justificare pentru încălcarea dispoziţiei constituţionale.
În sfârşit, Curtea constată că art.54 alin.2 din Codul familiei contravine şi art.45 alin.(1) din Constituţie.
Într-adevăr, acest text recunoaşte copiilor şi tinerilor un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor, ceea ce nu poate avea decât semnificaţia instituirii în sarcina statului a obligaţiei de a le asigura mijloace juridice mai numeroase şi mai eficiente decât cele aflate la dispoziţia persoanelor fizice mature, în vederea realizării finalităţii urmărite.
Aşa fiind, nerecunoaşterea, în ceea ce îl priveşte pe copil, a dreptului de a-şi stabili propria filiaţie faţă de tată, în concordanţă cu realitatea, împotriva unei ficţiuni, drept, recunoscut totuşi tatălui prezumtiv, constituie o evidentă încălcare a textului constituţional.
Pentru considerentele arătate, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei să fie admisă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art.144 lit.c) şi al art.145 alin.(2) din Constituţie, precum şi al art.2 alin.(2), al art.13 alin.(1) lit.A.c), al art.23 şi al art.25 alin.(1) şi (4) din Legea nr.47/1992, republicată, cu majoritate de voturi privind dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Letiţia Juletecan în Dosarul nr.3.042/2001 al Judecătoriei Alba Iulia şi constată că dispoziţiile art.54 alin.2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.53 din Codul familiei, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2001.
OPINIE SEPARATĂ
Nu vom insista prea mult asupra chestiunilor de fond — complicate şi dificile — ale admiterii, în favoarea altor persoane decât tatăl prezumtiv, a dreptului de a tăgădui paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei. Există, desigur, unele raţiuni practice ale acceptării acestei soluţii, mai ales într-o societate — cum este cea românească, cu deosebire în ultimele decenii — în care disciplina conjugală nu este principala virtute a soţilor şi în care, prin costurile băneşti şi prin complicatele proceduri judecătoreşti, divorţul nu reprezintă o soluţie accesibilă pentru a pune ordine în viaţa multor cupluri care au încetat, uneori de lungă vreme, să existe în fapt.
Prezumţia de paternitate este menită să dea expresie, în acelaşi timp, protecţiei căsătoriei (implicit, descurajării concubinajului) şi protecţiei copilului legitim (şi, având acelaşi
statut juridic, dar numai după ce şi-a stabilit filiaţia faţă de tată, a celui născut în afara căsătoriei) — favor matrimonii şi, respectiv, favor filiationis. Sunt preocupări ce pot fi uşor recunoscute în textele Constituţiei (art.44 şi .45) şi cărora Codul familiei le consacră nenumărate prevederi. Iar prezumţia de paternitate creează cele mai potrivite condiţii pentru exercitarea, în familie, de către părinţi, într-o deplină egalitate, a drepturilor şi îndatoririlor ce tind să asigure creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. În fine, pentru copilul născut în timpul căsătoriei prezumţia de paternitate consacră privilegiul de a fi dispensat — spre deosebire de cel din afara căsătoriei — de obligaţia de a-şi vedea stabilită filiaţia faţă de tată, pe calea recunoaşterii voluntare de către acesta ori asumându-şi, prin mama sa, povara căii judiciare.
În acelaşi timp, prezumţia pater is est quem nuptiae demonstrant conferă stabilitate raporturilor din căsătorie, punând la adăpost pe soţul mamei de consecinţele grave ale incertitudinii privind respectarea, de către aceasta, a obligaţiei de fidelitate. Singur soţul mamei poate, în sistemul Codului familiei, să tăgăduiască paternitatea, dovedind că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului. Legitimitatea unei asemenea acţiuni din partea soţului mamei nu poate fi contestată câtă vreme, izbândind în întreprinderea sa, acesta va sancţiona, prin înlăturarea efectelor prezumţiei, urmarea adulterului femeii. Soluţia este, bineînţeles, potrivnică intereselor copilului, acesta având, de altfel, poziţia procesuală de pârât şi fiind reprezentat, cu acel prilej, de mamă. Oricât de dureroasă ar fi pentru copil reglementarea actuală, nimeni nu a contestat-o până în prezent.
Este, într-adevăr — într-un sistem de reglementare care aşează pe primul loc, în toate situaţiile, interesele copilului — singura ipoteză în care copilul îşi vede pierdută poziţia de copil din căsătorie, suportând în chip dramatic urmările libertinajului mamei sale ori, cel puţin, ale frivolităţii cu care ea a păşit în căsătorie. Altminteri, el, copilul, nu are a suferi, într-un asemenea sistem de ocrotire, nici măcar în situaţia în care căsătoria părinţilor a fost desfiinţată ca nulă ori a fost anulată; el, copilul, nu va trebui să-şi caute un tată, indiferent dacă părinţii, ori numai unul dintre ei, se bucură de beneficiul putativităţii. Nu ne vom referi aici, în chip asemănător, la protecţia copilului prin adopţie, instituţie în care, de asemenea, interesele acestuia prevalează în toate împrejurările, legăturile de sânge fiind complet abolite în favoarea raporturilor decurgând din adopţie.
Pentru copil, oricum ar sta, în fapt, lucrurile, interesul major este şi acela de a fi născut în timpul căsătoriei; într-adevăr, puţine lucruri sunt mai importante pentru el decât acela de a avea, de la început, nu unul, ci pe ambii ocrotitori legali, împreună.
Aşadar, dacă tăgada paternităţii poate fi acceptată când este opera voinţei tatălui, o asemenea acţiune ni se pare a lovi, în oricare altă ipoteză, în interesele copilului, tinzând a-l lipsi de protecţia paternă în schimbul, eventual, al unui iluzoriu succes în stabilirea, ulterioară, a unei alte paternităţi.
A se îngădui mamei să deschidă, în numele copilului, o asemenea cale de prejudiciere a intereselor acestuia, ni se pare a da expresie ipocriziei şi a încuraja imoralitatea. Ceea ce n-ar putea face în nume propriu — căci ar fi să invoce propria ei culpă — ar fi să poată face în „interesul” copilului — al copilului minor, bineînţeles... Despre copilul major, deocamdată, nu se spune nimic, deşi dispozitivul deciziei adoptate cu majoritate de voturi de Plenul Curţii Constituţionale pare să aibă în vedere, alături de dreptul mamei de a tăgădui paternitatea, acelaşi drept al copilului născut în timpul căsătoriei.
În ce o priveşte pe mamă, nimeni nu pare preocupat să stabilească ce anume interes legitim propriu (bazat, eventual, pe egalitatea soţilor în timpul căsătoriei) ar îngădui judecătorului să accepte o acţiune adesea imorală, în dispreţul — de cele mai multe ori — al interesului copilului. Şi aceeaşi persoană — mama — ar fi să-l reprezinte pe copilul minor — aşa cum pare să rezulte din decizie — în ipoteza în care acesta ar cuteza să pună în discuţie (de la ce vârstă anume?) chestiuni de alcov ale convieţuirii părinţilor.
De aici şi până la luarea în seamă a intereselor „legitime” de a contesta paternitatea copilului respectiv, atunci când asemenea interese ar aparţine altora — moştenitorii tatălui sau ai copilului, tatăl „biologic” (complice al mamei), creditorii copilului ori ai tatălui etc., nu mai este decât un pas, în ciuda caracterului personal al unei acţiuni în această materie; în definitiv, şi în prezent moştenitorii tatălui pot continua acţiunea începută de acesta înainte de a fi murit.
Pentru noi este evident ce „cutie a Pandorei” poate deschide soluţia cu care nu suntem de acord. Vom preciza totuşi, că, în opinia noastră, această soluţie ar putea fi consacrată legislativ, dar numai în urma unei analize complexe a consecinţelor pe care ea le-ar genera în familia şi în societatea românească. O asemenea reglementare legală ar cuprinde, inevitabil, ipoteze nuanţate, rezerve, excepţii, termene şi alte elemente de prudenţă legislativă
indispensabilă. În momentul actual este vorba de a schimba o soluţie străveche într-un mod ce nu poate sta la îndemâna Curţii, care se transformă, volens-nolens, în „legislator pozitiv”. Nenumăratele aspecte rămân nerezolvate şi decizia este, inevitabil, lipsită de precizări fără de care instanţele nu se vor putea pronunţa.
Nu poate fi, pe de altă parte, ignorată împrejurarea că, în ultima jumătate de secol, mijloacele de stabilire a filiaţiei au evoluat în mod spectaculos, în prezent tehnicile biologice putând pune la dispoziţia justiţiei, inclusiv în ţara noastră, expertize ce exclud orice îndoială asupra filiaţiei unei persoane.
Dincolo de toate cele arătate, vom stărui asupra motivării soluţiei adoptate de Curtea Constituţională. Este, oare, actuala reglementare — art.54 alin.(2) din Codul familiei — cu adevărat potrivnică textelor Constituţiei — şi anume art.16 alin.(1), art.26, art.44 alin.(1 şi art.45 alin.(1) din Legea fundamentală?
Nu credem că o asemenea neconstituţionalitate ar exista cu adevărat. Egalitatea prevăzută de art.16 din Constituţie nu este, în situaţia la care ne referim, sorgintea unor privilegii pentru tatăl copilului în raport cu soţia sa; pretenţia egalităţii în căsnicie nu presupune dreptul mamei de a invoca o egalitate ce nu justifică, din partea ei, nici un interes bazat pe bună-credinţă şi care este oricum potrivnică intereselor copilului. În realitate, o poziţie de egalitate a mamei ar putea privi cel mult dreptul ei propriu de a cere să se stabilească inexistenţa filiaţiei sale cu copilul respectiv, iar nu de a tăgădui paternitatea. Dacă există o inegalitate între soţi, atunci aceasta este inegalitatea naturală, care nu poate fi ignorată nici pe planul dreptului. „Îndreptăţirea” mamei şi a copilului de a tăgădui paternitatea nu are, în convingerea noastră, nici o legătură cu respectul şi ocrotirea de către autorităţile publice, a vieţii intime, familiale şi private şi nici cu dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi (în sensul art.26 alin.(1) şi (2) din Constituţie). Cu atât mai puţin, o asemenea pretenţie s-ar acorda cu dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor ori cu regimul special de protecţie şi de asistenţă statornicit prin lege în favoarea copiilor şi a tinerilor (art.44 alin.(1) şi art.45 alin.(1) din Constituţie). Credem chiar că textele constituţionale ordonă, mai degrabă, soluţia potrivnică.
Suntem, în concluzie, într-o materie în care, cum s-a spus adesea, biologicul trebuie subordonat instituţionalului. Fără această subordonare bazele familiei ar putea fi, în practică, minate de imoralitate arogantă, de ingratitudine, de îndoieli distructive. Credem, de aceea, că argumentele de principiu avute în vedere de Curtea Constituţională în Decizia nr.78 din 13 septembrie 1995 îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă şi că soluţia contrară nu se justifică.
În acest sens apreciem că soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate stânjeneşte protecţia vieţii familiale şi protecţia interesului copilului, astfel cum sunt ocrotite de textele constituţionale ale art.44 şi 45. Mai mult chiar, funcţia autorităţilor publice de respectare şi ocrotire a vieţii familiale, aşa cum este prevăzută la art.26 din Constituţie, este la rândul său înfrântă de această soluţie, deoarece încurajează decăderea moralei publice, care se impune a fi apărată prin restrângerea, prin lege (aşa cum este Codul familiei), a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Or, ipoteza în care se recunoaşte şi mamei şi copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii, considerăm că duce la imoralitate, chiar la instituţionalizarea relaţiilor adulterine, ceea ce înlătură cu desăvârşire aplicarea textelor constituţionale invocate.
De asemenea, apreciem că în afara acestor considerente se impunea cu prioritate o soluţie radicală, şi anume aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibilă. Aceasta deoarece se putea observa cu uşurinţă că actul de sesizare a Curţii este vulnerabil. Conform art.23 alin.(1) şi (6) din Legea nr.47/1992, republicată, instanţa de judecată avea obligaţia să examineze dacă soluţionarea cauzei depinde de dispoziţiile legale criticate. Nu se poate susţine sub nici un motiv că autoarea excepţiei avea drept la acţiune în tăgada paternităţii, iar formularea unei „contestaţii a paternităţii prezumate”, ca aceea din discuţie, nu este reglementată de Codul familiei. În această ordine de idei, considerăm că în mod nejustificat Curtea Constituţională a abdicat de la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia Curtea nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unei omisiuni legislative, deoarece aceasta ar avea semnificaţia unei ingerinţe în sfera de competenţă a Parlamentului; or, acesta este, potrivit art.58 alin.1 din Constituţie, unica autoritate legiuitoare a ţării.
În concluzie, opinia noastră este în deplină concordanţă cu scopul Curţii Constituţionale, astfel cum este stabilit în art.1 alin.(3) din Legea fundamentală, şi anume acela de garantare a supremaţiei Constituţiei.
Judecători,
Petre Ninosu, Lucian Stângu
OPINIE CONCORDANTĂ
Sunt de acord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr.349 din 19 decembrie 2001, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.53 şi ale art.54 alin.2 din Codul familiei, pentru care am votat.
Consider însă că motivarea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.54 alin.(2) din Codul familiei pe încălcarea dispoziţiilor art.16 alin.(1) şi (2) din Constituţie, în cazul dat, nu este adecvată, de vreme ce admiterea excepţiei se întemeiază, în ce priveşte dreptul soţiei, în mod corect, pe dispoziţiile art.44 alin.(1), care consacră, între altele, şi egalitatea soţilor.
A admite faptul că îndreptăţirea mamei şi a copilului de a porni, alături de tată, acţiunea în tăgăduirea paternităţii decurge din principiul general al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art.16 alin.(1) şi (2) din Constituţie, înseamnă, în opinia mea, a admite concluzia că, orice persoană (cetăţean) ar putea porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii, ceea ce ar fi de neconceput.
În realitate, întreaga problematică a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, ca şi a filiaţiei în general, se circumscrie sferei relaţiilor de familie, aşa cum rezultă din reglementarea Codului familiei, relaţii în cadrul cărora nu poate opera principiul general al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, ci numai egalitatea dintre soţi.
În ceea ce priveşte dreptul copilului de a porni o asemenea acţiune, în mod corect, în opinia mea, se motivează admiterea excepţiei pe dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, drept prevăzut de art.26 alin.(2) din Constituţie.
Judecător,
Constantin Doldur